Lucrarea lui Umberto Eco intitulată ,,Șase plimbări prin pădurea narativă”
este de fapt o colecție de eseuri care problematizează concepte care aparțin domeniului denumit
Teorie literară. Capitolul ,,Pădurile posibile” scoate în evidență relația
dintre literatură și realitate. Această legătură a literaturii cu realitatea a
fost intens discutată încă din cele mai vechi timpuri, cam de pe vremea lui
Aristotel, acesta scriind lucrarea ,,Poetica” în care surprinde
această relație. Marea întrebare este dacă literatura imită întru totul
realitatea sau nu?
Umberto
Eco reușește să dea un răspuns la această întrebare prin eseul său intitulat ,,Pădurile
posibile”. Acesta pleacă de la supoziția că atunci când citește, un
lector trebuie să ”semneze” un așa zis pact ficțional cu
autorul. Oare care sunt clauzele unui asemenea contract fie el și ficțional?
Ele sunt destul de simple, lectorul trebuie să admită încă de la început că tot
ceea ce este relatat în acea operă
,,este o întâmplare imaginară” dar fără să considere că autorul spune
vreo minciună. Acest pact ne impune să
ne prefacem că tot ce scrie în acea operă este adevărat.
Umberto
Eco recunoaște că el este un scriitor
căruia îi place să ”imite” realitatea și să dea impresia cititorului că tot ce
se întamplă este adevărat. Recunoaște că romanul său ,,Pendulul lui Foucault” a reușit să dea impresia că tot ceea ce se
petrece în roman chiar are loc în Paris. Imitarea realității i-a reușit în așa
fel încât pentru multe luni a primit numeroase scrisori printre care și una de
la un lector cu adevărat fanatic. Eco precizează că acel cititor a făcut un
studiu amănunțit la Biblioteca Națională (Biblioteque Nationale) printre toate ziarele publicate în anul în
care se petrecea acțiunea și și-a dat seama că
personajul principal al romanului, Causaubon, nu a băgat de seamă că în
colțul străzii Reaumur avusese loc un incendiu. Eco precizează că pentru a
descrie plimbarea lui Causaubon din data de 23 iunie 1984 s-a plimbat el însuși
de mai multe ori cu un carnețel în mână pentru a nota toate detaliile de pe
strada pariziană. Ce-i drept, autorul precizează că întrebarea cititorului este
derizorie din moment ce nu este ca și cum i-ar fi spus că în fața
Conservatorului din Franța se află Sagrada Familia a lui Gaudi. Autorul
evidențiază că această greșeală este făcută de forte mulți cititori care
pretind operei să fie identică cu realitatea cunoscută din propria lor
experiență : ,,Cititorul exagerează pentru că are pretenția ca o acțiune
imaginară să se adecveze complet lumii reale la care se referă.” (Eco 1997, p.
101)
Dar oare de ce acceptăm așa de
ușor pactul ficțional?
Răspunsul
este foarte simplu. Acceptăm pactul ficțional, deoarece asemănăm tot ceea ce se
întâmplă într-un roman cu experiența personală. Autorul dă drept exemplu nuvela
lui Franz Kafka ,,Metamorfoza”. În această nuvelă personajul principal Gregor
Samsa se trezește metamorfozat într-un gândac. Procesul metamorfozării nu este
prezentat în nuvelă. Prin urmare nuvela fantezistă a lui Franz Kafka avea
nevoie de un suport al realității. Ce vreau să spun cu acest lucru este faptul
că nuvela evidențiază o întâmplare stranie, deoarece nu se întâmplă ca în
fiecare zi cineva să se trezească metamorfozat într-un gândac, și dacă
personajul trebuie să fie metamorfozat
atunci el trebuie să se transforme într-o ființă pe care fiecare cititor
să o cunoască din propria sa experiență. Astfel Gregor se metamorfozează
într-un gândac. Descrierea gândacului făcută de Kafka conturează o imagine a
unui gândac ”cotidian”, nu apare niciun element care să îi altereze asemănarea
cu realitatea:
,,Într-o bună dimineaţă, cînd
Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni
metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare. Zăcea întins pe spatele său tare
ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit
în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri; plapuma abia se mai
ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui
picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi
tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.”
(sursă citat: book-land.ro/free/Metamorfoza%20-%20Franz%20Kafka.pdf)
Mai mult, incipitul nuvelei evidențiază o
descriere a unei camere, a dormitorului lui Gregor:
,,Nu
era vis. în jur se afla camera lui liniştită o adevărată cameră omenească, deşi
cam mică cuprinsă între cei patru pereţi pe care-i cunoştea atît de bine.
Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăştiată, o colecţie de mostre de stofe
căci Samsa era voiajor comercial sta atîrnată fotografia ce-o tăiase deunăzi
dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta
o femeie cu căciulită în cap şi cu un boa de blană la gît: femeia şedea drept
şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul
braţ, pînă la cot.” (sursă citat: book-land.ro/free/Metamorfoza%20-%20Franz%20Kafka.pdf)
Citatul
creionează o cameră care evidențiază elemente pe care noi le recunoaștem din
realitatea cotidiană precum: patru pereți, masă. Putem afirma că această
descriere a camerei imită realitatea. Umberto Eco evidențiază că: ,,Pentru
a construi o lume absurdă (părinții și sora sa acceptă fără să îi pună prea
mult întrebări transformarea) Kafka are nevoie să o introducă pe fundalul lumii
reale.” (Eco 1997, p.104) ceea
ce înseamnă că autorul nuvelei a trebuit să proiecteze această lume absurdă în
care nimănui nu îi păsa de metamorfozarea lui Gregor (până și familia ajunge să
îl dorească a fi eliminat din casă) pe fundalul unui cadru al lumii reale.
Prin
urmare, literatura stabilește o relație cu realitatea, însă acest lucru nu
înseamnă că literatura este o reproducere fidelă a realității, literatura este
un element complementar al realității.
