Val și Cetatea Sufletelor de Ana Alfianu

 

Ana Alfianu este o artistă în adevăratul sens al cuvântului. A urmat studii care au drept profil arta plastică și decorativă, iar pe lângă talentul pe care îl are în acest domeniu, stăpânește și puterea cuvintelor, modelând noi universuri ficționale.

         Val și Cetatea Sufletelor de Ana Alfianu a apărut în anul 2017, la editura Humanitas Junior, fiind o definire metaforică a copilăriei, dar și a vieții în sine. Timpul stă în loc pentru ca cititorul să empatizeze cu personajele și să își reamintească de frumoasa perioadă a copilăriei. Cartea este ilustrată cu măiestrie de către autoare, iar imaginile sunt o încântare, evidențiind imaginație, delicatețe și sensibilitate. 

Val și Cetatea Sufletelor este o carte minunată atât pentru copii, cât și pentru adulți, avându-l în prim-plan pe Val, un băiat de 10 ani care este un mare visător, ca orice copil.

Acesta își dorește din tot sufletul să ajungă în Cetatea Sufletelor, deoarece este convins că acolo se va reîntâlni cu bunicul său și că poate îl va readuce acasă. Ceea ce nu știe Val este că nimeni nu se mai întoarce din această cetate și, în plus, este foarte greu să ajungi acolo. Călătoria lui Val devine una inițiatică, în care se va descoperi pe sine și va înțelege mai bine felul în care este construită lumea. Marea trecere este și ea o parte importantă din parcursul unei ființe, un moment încărcat de mister, iar Val trebuie să descopere acest aspect.

Ambițios din cale afară, Val o întâlnește pe Malila, țestoasa zburătoare și prietenoasă, care dorește să își revadă frații dispăruți tot în Cetatea Sufletelor, astfel acceptând să pornească în această minunată aventură împreună cu Val.

Drumul lor nu este unul ușor, iar pe parcurs descoperă puterea cuvintelor, cele care pot construi un nou univers, dar și puterea viselor. De asemenea, Val și Malila află despre cât de importantă este ascultarea, dar și despre armonia pe care muzica o readuce spiritului.

De departe, secvența mea preferată este cea care descrie momentul când cei doi ajung în fața Eleicalavorturna și află despre puterea vindecătoare a poveștilor. Înțeleapta caracatiță le utilizează drept panaceu, iar rănile sufletului își găsesc alinare, până la urmă, iar Val și Malila se confruntă tot cu o durere profundă, determinată de pierderea persoanelor dragi. Mărita Ela îi va ajuta să își înceapă aventura spre Cetatea Sufletelor.

Pădurea Tăcerilor, Insula Apelor și Palatul Lunii reprezintă doar câteva spații fantastice în care Malila și Val ajung, descoperind de fiecare dată o nouă lecție de viață.

 

Un fragment care să îți stârnească curiozitatea:

         „Fiecare vietate de aici are cântecul sau poezia sa, pe care nu le poate uita niciodată. Pe măsură ce înaintează în vârstă, vietatea învață cântece și poezii noi sau le compune ea însăși, dacă are har. (...) Apoi, într-o zi, când se simt pregătiți, pleacă în lume purtându-și cântecul. Nu au o țintă anume. Cântecul sau poezia îi îndreaptă acolo unde este nevoie de ei, mai sigur decât cea mai precisă busolă.” (Alfianu, 2017:92)

,,Val, Cetatea Sufletelor nu este o cetate a Spațiului, ci a Timpului. Nu este un oraș pe hartă, ci un moment, o Oră potrivită la care ajunge fiecare când îi e sortit.” (Alfianu, 2017:100)

 

Istoria albinelor de Maja Lunde

 

Istoria albinelor este un roman pe care l-am cumpărat încă de la apariția sa, dar pe care l-am citit abia acum, simțind că este momentul să îl scot din bibliotecă, să troneze pe noptieră și apoi să îl iau cu mine în geantă indiferent de locul în care mergeam, sperând să găsesc câteva momente pentru a mai lectura câte puțin din el.

Precizez încă de la început că, dacă nu ești un cititor căruia să îi placă să lectureze opere care urmăresc trei firuri narative distincte și, desigur, personaje care nu fac parte din același context istoric sau cultural, atunci cartea nu te va impresiona.

Maja Lunde, scriitoare norvegiană, alege să scrie un roman tare interesant, care urmărește povestea a trei personaje foarte diferite. Veți face cunoștință cu William, cu George și cu Tao.

William trăiește în Anglia anului 1852 și vrea să inventeze un stup revoluționar, căpătând astfel faimă și considerând că va fi prețuit ceva mai mult de către copiii săi. Desigur, când ești stăpânit de o mândrie aparte, e posibil ca destinul să nu fie de partea ta și să afli că nu ești primul cercetător, iar acest lucru să îți dea complet existența peste cap.

George este cel de-al doilea personaj și trăiește în anul 2007. El face parte dintr-o familie cu tradiție în domeniul apiculturii și se confruntă mereu cu problema industrializării metodelor prin care se obține mierea. Își dorește atât de mult să lase moștenire afacerea pentru fiul său Tom, încât uită de nevoile acestuia și că nu poți impune unei persoane un dat în viață. Tom este interesat de finalizarea studiilor universitare, fiind încurajat de profesorul său să devină ziarist.

George se confruntă și cu fenomenul Collapse Colony Disorder (mai multe informații despre acest fenomen puteți citi aici: https://www.epa.gov/pollinator-protection/colony-collapse-disorder) care îi pune afacerea la pământ, dar speranța sa rămâne în Tom. Oare va putea să revitalizeze toată activitatea, deși nu este la fel de pasionat de apicultură ca tatăl său?

Tao, personajul feminin care trăiește în China anului 2098, este o mamă devotată care vrea ca fiul ei să își desăvârșească educația și lucrează zi lumină, făcând polenizarea manual, deoarece albinele au dispărut complet. Acesta din urmă este un univers distopic, iar fiul ei suferă un accident, astfel încât autoritățile îl vor despărți de mama lui într-un mod inexplicabil. Tao vrea cu orice preț să îl găsească și să afle de ce i-a fost luat.

 

Aspecte interesante:

 

1.     Cartea este o metaforă despre viață. O familie poate fi, până la urmă, un stup de sine stătător, fiind tare important felul în care se fundamentează relațiile atât dintre soți, cât și dintre părinți și copii;

2.     Apar numeroase informații despre domeniul apiculturii, majoritatea necunoscute de mine, înainte de a citi opera;

3.     Evoluția personajelor este atât de diferită, încât nu ai cum să te plictisești;

4.     Poate fi propusă și liceenilor, care vor descoperi trei lumi ficționale diferite, dar interesante;

5.     Poate ar trebui să privim mai atent la natura care ne înconjoară și la acțiunile noastre.

 

 Fragmente care să îți stârnească curiozitatea:

Recipientul mic de plastic era plin de aurul turnat, măsurat și împărțit cu precizie, în cantități fixe, fiecăreia dintre noi, la începutul zilei de lucru. Imponderabilă, încercam să transfer cantități invizibile din recipient spre pomi. Fiecare floare trebuia polenizată cu micuța pensulă din pene de găină, de la găini crescute tocmai în acest scop. Orice alte pene artificiale din fibră de sticlă nu s-au dovedit a fi nici pe departe la fel de eficiente. S-au făcut, iar și iar, nenumărate testări, că doar aveam destul timp la dispoziție în districtul meu, unde tradiția era păstrată de peste o sută de ani. Albinele dispăruseră deja în anii 1980, dinainte de Colaps, fiind ucise de stropirea pomilor. După câțiva ani, când s-a renunțat la stropit, albinele au revenit, însă polenizarea artificială era deja pe rol, iar rezultatele erau net superioare, în ciuda faptului că activitatea necesita extrem de mulți oameni și multe mâini. Și-apoi, când a venit Colapsul, districtul meu a avut cel mai mult de câștigat în contextul concurenței. S-a dovedit a fi în avantajul nostru să fim noi țara care a poluat cel mai mult. Am fost prizonierii poluării și, prin urmare, am fost și primii la polenizarea manuală. Am fost salvați de un paradox.

M-am întins cât de mult am putut, fără să ajung însă la floarea cea mai de sus. Era cât pe ce să renunț, dar știam c-aș fi fost penalizată, așa c-am mai încercat o dată. Ni se scădea salariul dacă foloseam mult prea repede polenul din cutie. Sau dacă foloseam prea puțin. Rezultatul muncii era invizibil. Când, la sfârșitul zilei, ne dădeam jos din pomi, nu era nimic altceva care să dovedească strădania zilei în afară de cruciulițele desenate cu creta pe trunchiurile pomilor, de preferat patruzeci de cruciulițe în fiecare zi. Abia odată cu venirea toamnei, când copacii erau încărcați de fructe, devenea limpede unde se muncise bine. Dar, până atunci, nimeni nu mai ținea minte cine și ce pomi polenizase.

(Istoria albinelor, Lunde 2019:7-8)