Istoria albinelor este un roman pe care l-am
cumpărat încă de la apariția sa, dar pe care l-am citit abia acum, simțind că
este momentul să îl scot din bibliotecă, să troneze pe noptieră și apoi să îl
iau cu mine în geantă indiferent de locul în care mergeam, sperând să găsesc
câteva momente pentru a mai lectura câte puțin din el.
Precizez încă de
la început că, dacă nu ești un cititor căruia să îi placă să lectureze opere
care urmăresc trei firuri narative distincte și, desigur, personaje care nu fac
parte din același context istoric sau cultural, atunci cartea nu te va
impresiona.
Maja Lunde,
scriitoare norvegiană, alege să scrie un roman tare interesant, care urmărește
povestea a trei personaje foarte diferite. Veți face cunoștință cu William, cu
George și cu Tao.
William trăiește în Anglia anului 1852 și vrea să
inventeze un stup revoluționar, căpătând astfel faimă și considerând că va fi
prețuit ceva mai mult de către copiii săi. Desigur, când ești stăpânit de o
mândrie aparte, e posibil ca destinul să nu fie de partea ta și să afli că nu
ești primul cercetător, iar acest lucru să îți dea complet existența peste cap.
George este cel de-al doilea personaj și
trăiește în anul 2007. El face parte dintr-o familie cu tradiție în domeniul
apiculturii și se confruntă mereu cu problema industrializării metodelor prin
care se obține mierea. Își dorește atât de mult să lase moștenire afacerea pentru
fiul său Tom, încât uită de nevoile acestuia și că nu poți impune unei persoane
un dat în viață. Tom este interesat de finalizarea studiilor universitare,
fiind încurajat de profesorul său să devină ziarist.
George se
confruntă și cu fenomenul Collapse Colony
Disorder (mai multe informații despre
acest fenomen puteți citi aici: https://www.epa.gov/pollinator-protection/colony-collapse-disorder)
care îi pune afacerea la pământ, dar speranța sa rămâne în Tom. Oare va putea
să revitalizeze toată activitatea, deși nu este la fel de pasionat de
apicultură ca tatăl său?
Tao, personajul feminin care trăiește în
China anului 2098, este o mamă devotată care vrea ca fiul ei să își
desăvârșească educația și lucrează zi lumină, făcând polenizarea manual,
deoarece albinele au dispărut complet. Acesta din urmă este un univers
distopic, iar fiul ei suferă un accident, astfel încât autoritățile îl vor
despărți de mama lui într-un mod inexplicabil. Tao vrea cu orice preț să îl
găsească și să afle de ce i-a fost luat.
Aspecte
interesante:
1.
Cartea
este o metaforă despre viață. O familie poate fi, până la urmă, un stup de sine
stătător, fiind tare important felul în care se fundamentează relațiile atât
dintre soți, cât și dintre părinți și copii;
2.
Apar
numeroase informații despre domeniul apiculturii, majoritatea necunoscute de
mine, înainte de a citi opera;
3.
Evoluția
personajelor este atât de diferită, încât nu ai cum să te plictisești;
4.
Poate
fi propusă și liceenilor, care vor descoperi trei lumi ficționale diferite, dar
interesante;
5.
Poate
ar trebui să privim mai atent la natura care ne înconjoară și la acțiunile
noastre.
Fragmente
care să îți stârnească curiozitatea:
Recipientul mic de
plastic era plin de aurul turnat, măsurat și împărțit cu precizie, în cantități
fixe, fiecăreia dintre noi, la începutul zilei de lucru. Imponderabilă,
încercam să transfer cantități invizibile din recipient spre pomi. Fiecare
floare trebuia polenizată cu micuța pensulă din pene de găină, de la găini
crescute tocmai în acest scop. Orice alte pene artificiale din fibră de sticlă
nu s-au dovedit a fi nici pe departe la fel de eficiente. S-au făcut, iar și
iar, nenumărate testări, că doar aveam destul timp la dispoziție în districtul
meu, unde tradiția era păstrată de peste o sută de ani. Albinele dispăruseră
deja în anii 1980, dinainte de Colaps, fiind ucise de stropirea pomilor. După
câțiva ani, când s-a renunțat la stropit, albinele au revenit, însă polenizarea
artificială era deja pe rol, iar rezultatele erau net superioare, în ciuda
faptului că activitatea necesita extrem de mulți oameni și multe mâini.
Și-apoi, când a venit Colapsul, districtul meu a avut cel mai mult de câștigat
în contextul concurenței. S-a dovedit a fi în avantajul nostru să fim noi țara
care a poluat cel mai mult. Am fost prizonierii poluării și, prin urmare, am
fost și primii la polenizarea manuală. Am fost salvați de un paradox.
M-am întins cât de
mult am putut, fără să ajung însă la floarea cea mai de sus. Era cât pe ce să
renunț, dar știam c-aș fi fost penalizată, așa c-am mai încercat o dată. Ni se
scădea salariul dacă foloseam mult prea repede polenul din cutie. Sau dacă
foloseam prea puțin. Rezultatul muncii era invizibil. Când, la sfârșitul zilei,
ne dădeam jos din pomi, nu era nimic altceva care să dovedească strădania zilei
în afară de cruciulițele desenate cu creta pe trunchiurile pomilor, de preferat
patruzeci de cruciulițe în fiecare zi. Abia odată cu venirea toamnei, când
copacii erau încărcați de fructe, devenea limpede unde se muncise bine. Dar,
până atunci, nimeni nu mai ținea minte cine și ce pomi polenizase.
(Istoria
albinelor, Lunde 2019:7-8)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu