 |
| sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Corbul Ilustrație de Gustave Doré (1884). |
Aceasta bănuiesc
că este întrebarea oricărui lector atunci când termină de citit o carte. Cu
toții știm cât de curioasă este ființa umană. Dorința cea mai mare a lectorului
este să poată pătrunde tainele creației,
să le deslușească. De multe ori citim un text și apoi ne întrebăm oare cum reușește o persoană să creeze din nimic un
univers ficțional care evocă atâta forță și emoție.
Ei bine, în această privință
lucrurile se împart în două categorii: unele persoane consideră ca a scrie este
un dar, mai precis un har, aceasta este și concepția împărtășită de Platon, iar
alții consideră că a scrie este de fapt un meșteșug, care se dezvoltă, și că nu
este pur și simplu un dar divin. Cea din urmă concepție a fost susținută de Aristotel și de o mulțime de autori moderni.
Recent am citit eseul lui Edgar Allan Poe intitulat
”Filosofia compoziției” apărut la editura Univers, București în anul 1971, în
care destăinuie cu foarte mare sinceritate cum a creat faimosul său poem
”Corbul”. La începutul eseului Poe
critică faptul că majoritatea autorilor vor să dea impresia lectorilor că ei
creează prin intermediul unei inspirații care provine de la o instanță
superioară omului și anume Divinitatea. Eu îi împărtășesc părerea lui Edgar
Allan Poe și anume că într-adevăr trebuie să ai o anumită înclinație către
creație, dar trebuie să concepi o operă ajutându-te de anumite tehnici.
Poe demonstrează în acest eseu că nici un element din
poem nu poate fi pus pe seama unei intuiții sau ca fiind accidental: ”Scopul
meu este să dovedesc că nici un moment din compunerea lui nu poate fi pus pe
seama unei intuiții, că lucrarea a înaintat, pas cu pas, spre forma difinitivă,
cu precizia și cu consecvența unei probleme de matematică” (Poe
1971, p.36)
Pregătiți să aflăm cum a luat naștere acest poem?
Ei bine, haideți să pătrundem în mintea autorului. Din
acest eseu am ales să prezint cele mai importante momente care explică modul în
care a luat naștere poemul ,,Corbul”. Prima preocupare a autorului a fost
alegerea dimensiunii ideale a poemului. Poe afirmă că poemul trebuie să aibă
100 de versuri pentru că altfel interesul lectorului va scădea și efectul pe care
poemul ar fi trebuit să îl aibă asupra cititorului va fi anihilat.
Apoi Poe consideră că cel mai legitim ton poetic este cel
melancolic. Prin urmare este logic că tema poeziei trebuie să fie în
concordanță cu tonul. Tema poeziei este moartea unei femei frumoase, iubite.
Desigur că apare și imaginea unui îndrăgostit care să plângă imaginea iubitei.
Până acum totul pare extrem de logic. Ceea ce va urma se dovedește a fi și mai
matematic. Autorul eseului scoate în relief faptul că fiecare strofă trebuie să
fie urmată de un refren. Acesta reprezintă un ,,efect artistic” (Poe 1971, p.40). Refrenul
trebuie să fie scurt și unde mai pui că trebuie să conțină sunetele ”o” și ”r”
și trebuie să evidențieze tonul poemului și anume melancolia. Refrenul ales
este ,,Nevermore”. Următorul pas este alegerea unui pretext pentru ca acest refren
să poată fi repetat la finalul fiecărei strofe. Autorul realizează faptul că o
ființă umană nu poate repeta acest refren și că trebuie introdusă o ființă
nerațională precum un corb. Îndrăgostitul trebuie să poarte un dialog cu acest
corb, să îi pună întrebări. Întrebările trebuie gradate, întrucât primele să
fie mai ușoare, iar spre finalul poemului să evolueze către unele mai
profunde. O altă problemă importantă în
constituirea poemului este alegerea unui loc în care corbul și îndrăgostitul să
se întâlnească. Poe admite faptul că trebuie să aleagă un ”spațiu circumscris” (Poe 1971, p. 45),
deoarece în acest fel va spori efectul întâmplării și se va menține atenția
cititorului asupra poeziei. Îndrăgostitul se află în camera sa. Dintr-odată în
timpul unei nopți ploiase apare un corb care îi bate în geam. Faptul că pasărea
își face apariția în timpul unei nopți furtunoase reprezintă pretextul pentru
ca acest corb să caute adăpost. Spre finalul eseului, Poe reliefează că până la
ultimele două strofe totul seamănă cu o narațiune care se ghidează după repere
extrem de logice. Pentru ca această poezie să nu rămână în acest stadiu, Poe a
creat ultimele două strofe care insuflă poeziei un înțeles mult mai abstract.
Spre exemplu, sintagma: ”pliscu-nfipt
în mine” accentuează momentul în care cititorul va crede că acest corb
trebuie înțeles ca un simbol. Poe evidențiază că prin corb a dorit să
simbolizeze ”amintirea jalnică,
nepieritoare” (Poe 1971, p. 49).
Acestea
fiind zise, ce părere aveți, creația evoluează precum o problemă de matematică
sau aceasta este dictată de o instanță supremă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu