20.000 de leghe sub mări - Jules Verne

 

Pe Jules Verne l-am descoperit încă din clasa a V-a, în lista de lecturi de la școală, iar titlurile operelor sale erau cu adevărat atractive pentru o fetiță de 11 ani care citea cam tot ce îi pica în mână.

Îmi amintesc și acum că prima carte a acestui autor, citită de mine, a fost 20.000 de leghe sub mări, îndrăgostindu-mă iremediabil de personaje, dar și de acțiunea prezentată... Știuse autorul să pună într-o operă cele mai interesante ingrediente pentru a te determina să nu mai lași cartea din mână și să te scufunzi în universul ficțional.

Mă fermeca misterul căpitanului Nemo, care rupsese orice legătură cu societatea și hotărâse să își creeze propriul univers la bordul lui Nautilus, submarinul său construit ingenios, un microunivers foarte bine pus la punct. Inteligența profesorului Aronnax, dar și curajul de a se aventura în călătoria vieții sale pe Nautilus, reprezentau alte puncte cheie ale cărții. Țin minte și acum că așteptam cu sufletul la gură să aflu ce mai descoperă aceste personaje pe fundul mărilor, de la frumoasele bariere de corali, la frumoasa și uimitoarea Atlantida. Vedeam cu ochii minții tot decorul acestor secvențe memorabile și, câteodată, mă ardea curiozitatea să aflu de unde a avut autorul atâta imaginație și cunoștințe tehnice revoluționare pentru perioada în care a fost scris romanul.

Fără îndoială că această carte mi-a marcat copilăria și, de curând, am recitit-o din curiozitatea de a vedea cum o voi percepe acum, din postura de profesoară. Mi s-a părut la fel de fascinantă, nu pot spune că nu îi găsesc mici scăpări de tehnică literară, dar acestea nu alterează gustul lecturii.

Curiozitatea nativă a personajelor este o trăsătură tare interesantă și cred că orice om ar trebui să o internalizeze, iar în cazul meu să o insuflu elevilor, indiferent de vârsta lor. Răbdarea profesorului Aronnax, aflată în antiteză cu cea a lui Ned Land, meticulozitatea acestuia și pasiunea cu care vorbea despre orice aspect, fie el științific sau istoric, reprezintă un alt aspect pe care l-am redescoperit cu drag.

În cazul în care v-am făcut curioși să (re)pășiți la bordul submarinului Nautilus, atunci găsiți ediția din imagine pentru a vă bucura și de ilustrațiile care oglindesc din când în când universul ficțional.

 

Val și Cetatea Sufletelor de Ana Alfianu

 

Ana Alfianu este o artistă în adevăratul sens al cuvântului. A urmat studii care au drept profil arta plastică și decorativă, iar pe lângă talentul pe care îl are în acest domeniu, stăpânește și puterea cuvintelor, modelând noi universuri ficționale.

         Val și Cetatea Sufletelor de Ana Alfianu a apărut în anul 2017, la editura Humanitas Junior, fiind o definire metaforică a copilăriei, dar și a vieții în sine. Timpul stă în loc pentru ca cititorul să empatizeze cu personajele și să își reamintească de frumoasa perioadă a copilăriei. Cartea este ilustrată cu măiestrie de către autoare, iar imaginile sunt o încântare, evidențiind imaginație, delicatețe și sensibilitate. 

Val și Cetatea Sufletelor este o carte minunată atât pentru copii, cât și pentru adulți, avându-l în prim-plan pe Val, un băiat de 10 ani care este un mare visător, ca orice copil.

Acesta își dorește din tot sufletul să ajungă în Cetatea Sufletelor, deoarece este convins că acolo se va reîntâlni cu bunicul său și că poate îl va readuce acasă. Ceea ce nu știe Val este că nimeni nu se mai întoarce din această cetate și, în plus, este foarte greu să ajungi acolo. Călătoria lui Val devine una inițiatică, în care se va descoperi pe sine și va înțelege mai bine felul în care este construită lumea. Marea trecere este și ea o parte importantă din parcursul unei ființe, un moment încărcat de mister, iar Val trebuie să descopere acest aspect.

Ambițios din cale afară, Val o întâlnește pe Malila, țestoasa zburătoare și prietenoasă, care dorește să își revadă frații dispăruți tot în Cetatea Sufletelor, astfel acceptând să pornească în această minunată aventură împreună cu Val.

Drumul lor nu este unul ușor, iar pe parcurs descoperă puterea cuvintelor, cele care pot construi un nou univers, dar și puterea viselor. De asemenea, Val și Malila află despre cât de importantă este ascultarea, dar și despre armonia pe care muzica o readuce spiritului.

De departe, secvența mea preferată este cea care descrie momentul când cei doi ajung în fața Eleicalavorturna și află despre puterea vindecătoare a poveștilor. Înțeleapta caracatiță le utilizează drept panaceu, iar rănile sufletului își găsesc alinare, până la urmă, iar Val și Malila se confruntă tot cu o durere profundă, determinată de pierderea persoanelor dragi. Mărita Ela îi va ajuta să își înceapă aventura spre Cetatea Sufletelor.

Pădurea Tăcerilor, Insula Apelor și Palatul Lunii reprezintă doar câteva spații fantastice în care Malila și Val ajung, descoperind de fiecare dată o nouă lecție de viață.

 

Un fragment care să îți stârnească curiozitatea:

         „Fiecare vietate de aici are cântecul sau poezia sa, pe care nu le poate uita niciodată. Pe măsură ce înaintează în vârstă, vietatea învață cântece și poezii noi sau le compune ea însăși, dacă are har. (...) Apoi, într-o zi, când se simt pregătiți, pleacă în lume purtându-și cântecul. Nu au o țintă anume. Cântecul sau poezia îi îndreaptă acolo unde este nevoie de ei, mai sigur decât cea mai precisă busolă.” (Alfianu, 2017:92)

,,Val, Cetatea Sufletelor nu este o cetate a Spațiului, ci a Timpului. Nu este un oraș pe hartă, ci un moment, o Oră potrivită la care ajunge fiecare când îi e sortit.” (Alfianu, 2017:100)

 

Istoria albinelor de Maja Lunde

 

Istoria albinelor este un roman pe care l-am cumpărat încă de la apariția sa, dar pe care l-am citit abia acum, simțind că este momentul să îl scot din bibliotecă, să troneze pe noptieră și apoi să îl iau cu mine în geantă indiferent de locul în care mergeam, sperând să găsesc câteva momente pentru a mai lectura câte puțin din el.

Precizez încă de la început că, dacă nu ești un cititor căruia să îi placă să lectureze opere care urmăresc trei firuri narative distincte și, desigur, personaje care nu fac parte din același context istoric sau cultural, atunci cartea nu te va impresiona.

Maja Lunde, scriitoare norvegiană, alege să scrie un roman tare interesant, care urmărește povestea a trei personaje foarte diferite. Veți face cunoștință cu William, cu George și cu Tao.

William trăiește în Anglia anului 1852 și vrea să inventeze un stup revoluționar, căpătând astfel faimă și considerând că va fi prețuit ceva mai mult de către copiii săi. Desigur, când ești stăpânit de o mândrie aparte, e posibil ca destinul să nu fie de partea ta și să afli că nu ești primul cercetător, iar acest lucru să îți dea complet existența peste cap.

George este cel de-al doilea personaj și trăiește în anul 2007. El face parte dintr-o familie cu tradiție în domeniul apiculturii și se confruntă mereu cu problema industrializării metodelor prin care se obține mierea. Își dorește atât de mult să lase moștenire afacerea pentru fiul său Tom, încât uită de nevoile acestuia și că nu poți impune unei persoane un dat în viață. Tom este interesat de finalizarea studiilor universitare, fiind încurajat de profesorul său să devină ziarist.

George se confruntă și cu fenomenul Collapse Colony Disorder (mai multe informații despre acest fenomen puteți citi aici: https://www.epa.gov/pollinator-protection/colony-collapse-disorder) care îi pune afacerea la pământ, dar speranța sa rămâne în Tom. Oare va putea să revitalizeze toată activitatea, deși nu este la fel de pasionat de apicultură ca tatăl său?

Tao, personajul feminin care trăiește în China anului 2098, este o mamă devotată care vrea ca fiul ei să își desăvârșească educația și lucrează zi lumină, făcând polenizarea manual, deoarece albinele au dispărut complet. Acesta din urmă este un univers distopic, iar fiul ei suferă un accident, astfel încât autoritățile îl vor despărți de mama lui într-un mod inexplicabil. Tao vrea cu orice preț să îl găsească și să afle de ce i-a fost luat.

 

Aspecte interesante:

 

1.     Cartea este o metaforă despre viață. O familie poate fi, până la urmă, un stup de sine stătător, fiind tare important felul în care se fundamentează relațiile atât dintre soți, cât și dintre părinți și copii;

2.     Apar numeroase informații despre domeniul apiculturii, majoritatea necunoscute de mine, înainte de a citi opera;

3.     Evoluția personajelor este atât de diferită, încât nu ai cum să te plictisești;

4.     Poate fi propusă și liceenilor, care vor descoperi trei lumi ficționale diferite, dar interesante;

5.     Poate ar trebui să privim mai atent la natura care ne înconjoară și la acțiunile noastre.

 

 Fragmente care să îți stârnească curiozitatea:

Recipientul mic de plastic era plin de aurul turnat, măsurat și împărțit cu precizie, în cantități fixe, fiecăreia dintre noi, la începutul zilei de lucru. Imponderabilă, încercam să transfer cantități invizibile din recipient spre pomi. Fiecare floare trebuia polenizată cu micuța pensulă din pene de găină, de la găini crescute tocmai în acest scop. Orice alte pene artificiale din fibră de sticlă nu s-au dovedit a fi nici pe departe la fel de eficiente. S-au făcut, iar și iar, nenumărate testări, că doar aveam destul timp la dispoziție în districtul meu, unde tradiția era păstrată de peste o sută de ani. Albinele dispăruseră deja în anii 1980, dinainte de Colaps, fiind ucise de stropirea pomilor. După câțiva ani, când s-a renunțat la stropit, albinele au revenit, însă polenizarea artificială era deja pe rol, iar rezultatele erau net superioare, în ciuda faptului că activitatea necesita extrem de mulți oameni și multe mâini. Și-apoi, când a venit Colapsul, districtul meu a avut cel mai mult de câștigat în contextul concurenței. S-a dovedit a fi în avantajul nostru să fim noi țara care a poluat cel mai mult. Am fost prizonierii poluării și, prin urmare, am fost și primii la polenizarea manuală. Am fost salvați de un paradox.

M-am întins cât de mult am putut, fără să ajung însă la floarea cea mai de sus. Era cât pe ce să renunț, dar știam c-aș fi fost penalizată, așa c-am mai încercat o dată. Ni se scădea salariul dacă foloseam mult prea repede polenul din cutie. Sau dacă foloseam prea puțin. Rezultatul muncii era invizibil. Când, la sfârșitul zilei, ne dădeam jos din pomi, nu era nimic altceva care să dovedească strădania zilei în afară de cruciulițele desenate cu creta pe trunchiurile pomilor, de preferat patruzeci de cruciulițe în fiecare zi. Abia odată cu venirea toamnei, când copacii erau încărcați de fructe, devenea limpede unde se muncise bine. Dar, până atunci, nimeni nu mai ținea minte cine și ce pomi polenizase.

(Istoria albinelor, Lunde 2019:7-8)

 

 

 

Învățare de Tara Westover

 

    

       Cartea Învățare a apărut în biblioteca mea în perioada în care urmam cursurile universitare de master, în cadrul căruia m-am specializat în domeniul educației și didacticii filologiei. Am avut un curs extrem de interesant despre Managementul educațional, unde primeam foarte multe recomandări ce aveau în vedere opere nonficționale care tratau diverse aspecte ale educației, printre care și opera scrisă de Tara Westover. Ceea ce m-a atras la această carte este faptul că prezintă povestea de viață a autoarei, parcursul ei spre educație și drumul anevoios către realizarea acestui obiectiv.

Tara Westover face parte dintr-o familie de mormoni fundamentaliști, iar tatăl se pregătea constant pentru Apocalipsă și nu credea că proprii copii trebuie să aibă acces la educație.  De asemenea, încrederea în medici nu exista, iar, de cele mai ori, mama era cea care le pregătea diverse leacuri din plante.

Tara a simțit dintotdeauna că nu împărtășește aceeași gândire și și-a dorit cu ardoare să urmeze calea educației. Prinde foarte multă încredere în momentul în care un frate de-al ei, Tyler, se desparte de familie și alege să urmeze cursurile școlii, iar cartea surprinde numeroase reflecții care au în prim-plan un conflict interior puternic, determinat de imposibilitatea de a accede la o învățare superioară din cauza credințelor acestei familii.

Desigur, opera surprinde și momente tensionate, poate mai greu de citit sau de înțeles, deoarece noi nu am cunoscut o asemenea realitate.

Din punctul meu de vedere, cea mai interesantă parte este cea în care Tara ajunge să fie acceptată în cadrul unor studii academice, demonstrând curaj și hotărâre. Inteligența, intuiția, dar și dorința constantă de a afla mai multe despre lume, despre istorie, sunt câteva trăsături importante pentru Tara, care dovedesc că atunci când există curaj și dorință, nimic nu poate sta în calea învățării.

Inițial, este admisă la Brigham Young University și descoperă un nou univers, având o poftă de cunoaștere deosebită, dorindu-și să afle cât mai multe și șocându-și pe alocuri colegii pentru că nu era la curent cu multe aspecte care țin de istorie, nu știa ce a reprezentat Holocaustul, dar punea mereu întrebări profesorilor pentru a-și clarifica noțiunile. Ascensiunea este spectaculoasă, iar ambiția o determină să se perfecționeze, reușind chiar să obțină un doctorat în istorie la prestigioasa universitate Cambridge, însă parcursul său nu a fost deloc ușor.

Până la urmă, această carte este o lecție de viață, o definire a ceea ce înseamnă învățarea în adevăratul sens al cuvântului. Învățarea înseamnă să pui întrebări, să nu îți fie rușine cu ceea nu știi. Altfel, de ce am mai participa la cursuri, de ce ar exista instituții abilitate care să ne formeze, să ne prezinte universul într-un mod autentic?

Învățarea stă în mâinile tale și, dacă alegi această cale, trebuie să știi că drumul este greu, însă va fi încununat cu satisfacția că ai făcut tot ceea ce a fost posibil pentru a te desăvârși din punct de vedere intelectual. 

 

Citate interesante:

 „Când privesc în urmă, îmi dau seama că aceasta a fost educaţia mea, cea care a contat: orele petrecute la un birou care nu era al meu, în care mă chinuiam să-mi însuşesc frânturi de viaţă mormonă, imitând un frate care mă părăsise. Dobândeam astfel o aptitudine esenţială: răbdarea de a citi lucruri pe care nu le înţelegeam încă.”

„Să recunoști nesiguranța înseamnă să recunoști slăbiciunea, neputința și să crezi în tine, în ciuda amândurora. Este o nestatornicie, dar în nestatornicia asta se ascunde o putere: hotărârea de a trăi în mintea ta, nu într-a altuia.”

INSTAGRAMUL, MIJLOC DE PROMOVARE A LECTURII

 

George R.R. Martin evidențiază că un cititor trăiește o mie de vieți înainte de a muri. Cel care nu citește niciodată, trăiește doar una. Pentru Jorge Luis Borges, reprezentant de seamă al realismului magic, Raiul se definea ca o bibliotecă: „Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci, alte persoane consideră că ar fi o grădină, alții și-l pot închipui ca un palat, eu l-am imagint întotdeauna ca o bibliotecă”. Pentru un profesor de limba și literatura română este o adevărată provocare să determine un elev să citească și să descopere acest paradis al lecturii. Cu multă perseverență și creativitate, va reuși.

Rețelele de socializare pot fi un aliat important dacă dorești să promovezi literatura în rândul elevilor. Am ales Instagramul pentru acest obiectiv și cred că a fost cea mai inspirată idee, deoarece este la îndemâna oricărui adolescent din ziua de azi. Numele paginii, intalnireculiteratura, a venit natural deoarece, în principiu, mă adresez elevilor de liceu, deși am în plan să abordez și literatura potrivită pentru cei de gimnaziu. Marea bucurie a fost când această pagină a început să fie urmărită și de alți elevi, din toată țara.

Este un proiect care progresează în timp, în luni, în ani de zile, prin urmare nu este o pagină destinată să strângă mii de like-uri instant. Nici nu mă aștept la acest lucru. Ea trebuie să ajungă la inimile elevilor și, cel mai important, să îi determine să citească. Poate printre recomandările mele se găsește acea carte care poate schimba viziunea cuiva despre lectură.

De multe ori, am ținut cont și de cărțile pe care le vedeam apreciate de elevi în pauze. Acele cărți pe care și le prezentau unii altora cu mare patos. Așa am ajuns să le citesc, să le analizez și să îmi dau seama care sunt motivele pentru care au atât de mult succes. Spre exemplu, printre acestea se numără seria Regina roșie de Victoria Aveyard.

Cărțile propuse explorează o varietate tematică, unele dintre ele evidențiază lumi fantastice, distopii, scenarii polițiste, altele propun experiențe de viață inedite, iar lista continuă. 

Beneficiile unui asemenea proiect sunt:

1.      Inspiri bucuria lecturii;

2.      Citești și analizezi opera din perspectiva unui profesor, gândindu-te mereu: oare cu ce îi va cuceri această carte?;

3.      Stabilești o conexiune culturală cu elevii tăi sau cu elevi din toată țara.

Este plăcut să știi că pui o cărămidă la temelia lecturii și că aduci o schimbare în modul în care poți interacționa cu elevii.

 

 

Ce am descoperit despre mine și despre elevii mei în pandemie

            S-a scris foarte mult despre această situație specială: pandemie, stare de urgență, isterie socială, responsabilitate, dar s-a scris și mai mult despre Educație. Ce facem cu școala? Ce facem cu examenele? Cum evaluăm munca elevilor în mediul online? Și alte mii de întrebări au fost avansate și dezbătute în spațiul public.

            Într-adevăr, nu avem un învățământ digitalizat, dar există profesori care își doresc cu ardoare să se perfecționeze, chiar dacă acest lucru înseamnă să descopere totul pe cont propriu, să deslușească singuri setările aplicațiilor sau să investească din propriile economii pentru a urma diverse cursuri. Știm cu toții că sunt și excepții de la această afirmație, dar oare nu în fiecare domeniu există asemenea oameni?

            După ce am terminat facultatea, mă visam profesoară de limba și literatura română, dar nimeni nu ne-a învățat ce înseamnă să fii profesor în mediul online și nici nu ni s-a vorbit despre pericolele digitalului. Eu m-am adaptat imediat. Am observat că pot să găsesc mereu soluții favorabile elevilor pentru că educația trebuie să continue.

Am descoperit cât de multă încredere pot să am în elevii mei, am acceptat cu ușurință că nu le știu pe toate când vine vorba despre programe care oferă conexiune audio-video la distanță. În schimb, elevii erau deja experți. Nicio problemă, cu ajutorul lor mi-am însușit multe cunoștințe. Pentru un moment am făcut schimb de roluri, o inter-învățare benefică.

            Ulterior, am descoperit cât de frumos este să te înregistrezi cu telefonul, predând pentru ca elevii tăi să te asculte cu ajutorul căștilor. Predarea se realiza și online, însă pentru siguranță am vrut să mă și înregistrez. Nu am crezut că vor fi interesați, dar m-am înșelat profund.

            Apoi, m-am bucurat că această perioadă a născut în mine dorința de a utiliza mai multe aplicații didactice creative. Am descoperit o ambiție extraordinară de a duce mai departe clubul de lectură. Am mutat totul pe Zoom și Google Classroom, construind acolo un loc atât de cald încât fiecare să își poată exprima liber părerea. Eram închiși, izolați, fiecare în căsuța lui, dar nu ne-a luat nimeni conexiunea intelectuală. Dorul de predare, de elevi, a fost alinat.

            Am propus elevilor filme, au realizat proiecte frumoase în echipă și jurnale de lectură pentru respectivele capodopere cinematografice. Au cooperat atât de bine la distanță, încât nu s-a simțit că lucrările trimise nu ar fi închegate.

            Despre elevii mei am descoperit și mai multe. Deschiderea, răbdarea de a explica acest mediu complex al digitalului, adaptarea la aplicațiile utilizate și faptul că au continuat cu aceeași perseverență să învețe. Am citit și corectat numeroase teme scrise cu stiloul pe caiet, apoi fotografiate și încărcate pe platforma digitală. Recunosc că abia așteptam să primesc o notificare pentru a descoperi și mai multe eseuri, compuneri, proiecte sau interviuri minunate. De asemenea, am fost mai atentă la dorința lor de a se corecta, de a demonstra că au înțeles unde au greșit. Mulți au trimis temele refăcute și nu pot să nu apreciez acest lucru.

            Nu idealizez învățământul online. Are atât plusuri, cât și minusuri, dar cu siguranță o să facă parte din amintirile mele și, până la urmă, a fost o perioadă în care ne-am perfecționat într-un mod inedit. Nu spune nimeni că e ușor. Nu, nu este deloc, iar cei care stau pe margine și nu sunt implicați în procesul educativ nu vor înțege niciodată ce înseamnă să rezolvi subiecte pentru Examenul național de Bacalaureat pe Zoom. Profesorul trăiește de multe ori pentru a înălța elevul. Îl ia pe umerii lui, dar are grijă să îi dezvolte și o anumită independență. Iată frumusețea profesiei mele.

 

            

 

Filmele, o resursă educațională aparte

Filmele sunt cele mai râvnite resurse educaționale de către elevi, dar pentru profesori nu este ușor să aleagă filmul perfect, care să respecte atât obiectivele lecției cât și anumite norme etice.

Anul acesta le-am propus elevilor de clasa a IX-a vizionarea a două filme Les Miserables (1998) și Testament of Youth (2014) pentru ca apoi să aleagă filmul preferat și să realizeze un fel de jurnal de lectură al filmului.

Consider că cele două filme menționate se potrivesc pentru unitatea Scene din viața de ieri și de azi, deoarece se poate discuta despre reabilitatea indentității umane și nevoia unui model într-o societate aflată într-o continuă degradare.

De ce am ales aceste filme?

Les Miserables (1998)

·         Ecranizare excepțională a romanului omonin scris de Victor Hugo

·         Selecția bună a actorilor

·         Existența unui personaj principal complex

       Testament of Youth (2014)

·      O ecranizare a memoriilor Verei Brittan (inițial, studentă la Oxford, apoi soră medicală înrolată voluntar)

Mai multe despre Vera Brittain: http://www.ox.ac.uk/world-war-1/people/vera-brittain

·         Este un film despre generația pierdută a tinerilor din vremea războiului

·    Întrebări care pot fi adresate elevilor: Oare care mai sunt modelele oamenilor în vremea războiului? Sunt acele modele demne de urmat?

·         Prezintă atitudinea tinerilor față de război

Sarcina este simplă: fiecare trebuie să creeze cerințe, exerciții prin care să valorifice conținutul filmului. Elevii știu că tot ce propun trebuie să fie gândit bine de dinainte pentru că fiecare echipă are datoria de a alege un jurnal realizat de o altă echipă pentru a-l completa.

Inițial, au existat destul de multe întrebări în legătură cu ceea ce înseamnă un jurnal de lectură pentru un film, dar s-au dovedit extrem de interesați de activitate și imediat s-au constituit grupele.

Având în vedere această perioadă specială, elevii lucrează prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare precum: Whatsapp, Meet, Hangout, Zoom, în funcție de felul în care vor să colaboreze.

Timp de lucru: o săptămână

Unde le postăm?

Pe platforma noastră Classroom, de această dată în secțiunea intitulată  flux pentru ca și ceilalți elevi să poată vedea produsul final, nu doar eu în calitate de profesor. Este important ca fiecare echipă să primească feedback din partea colegilor, nu doar din partea mea. De-a lungul anului, au învățat de la mine că trebuie să fie obiectivi și că este important să critice într-un mod constructiv pentru a ne putea dezvolta.

Dacă nu aveți Classroom, propun să postați aceste jurnale pe grupul de WhatsApp, tocmai pentru a facilita accesul tuturor la temă.

Ce voi aprecia la jurnalele lor?

·         Existența unor exerciții care să accentueze o lectură atentă a filmului

·         Redactarea jurnalului și respectarea normelor aferente limbii

·         Originalitatea, creativitatea

·         Estetica jurnalului

                                    ............și, nu în ultimul rând, implicarea lor în această activitate.